Pentru o parte din mine

...și pământul tânjește după pașii tăi, la fel ca și aerul după vocea ta. Mai rămâi aici...

Promit! Nu, îți jur că de data asta o să te merit îndeajuns încât n-o să mai pleci niciodată. Te rog, o zi doar...

-Ai 16 ani și mai mult de jumătate din viață ți-ai petrecut-o visând, îmi răspunse ea acida.
-E normal, tu ai fost lângă mine mereu. Cum aș fi putut să nu visez?
-Visai la ce nu trebuia.Visai să fi mare, să controlezi pe cineva. Atunci nu eram lângă tine, mă alungai fără sa-ți dai seama și uite în ce stare m-ai adus. Tu m-ai omorât, copilo!
Ultimele ei cuvinte au rămas suspendate în aer iar apoi mi-au pătruns în suflet ca un pumnal.
Stătea întinsă pe patul meu vechi, unde toata viața înainte să adorm îmi șoptise cuvinte dulci iar eu încercam cu disperare să mă agăț de fiecare privire a ei, să-i răpesc măcar o sclipire de speranță din ochii ei adânci.
Erau însă prea negri, prea neputincioși iar indiferența lor mă durea.
Eram în genunchi lângă pat cu fața afundată în așternuturile albe, oftând din când în când. O mână rece m-a atins și am tresărit când am văzut-o stând în fața mea cu un zâmbet larg.
-Te-ai hotărât să mai rămâi? i-am șoptit cu glasul plin de speranță.
-Nu, îmi răspunse ridicându-se și dansând prin cameră mai fericită decât o văzusem vreodată.
-Parca ai 5 ani, am început și eu sa-i zâmbesc, molipsită de atitudinea ei schimbătoare.
-Închide ochii și amintește-ți cum era atunci.
Am făcut asta. I-am închis și am stat așa o perioadă pana un "E de ajuns!" venit de nicăieri, m-a trezit din vis.
I-am deschis încet, entuziasmată, simțind cum emoția crește, curgându-mi prin fiecare parte a corpului.
Exact cum mă așteptam, era ea, aceeași de acum mulți ani, părul răvășit, tenişii prăfuiți de la atâta joacă și zâmbetul ăla...
-Parcă ești eu...
-Prostuțo, tot timpul am fost tu. Şi tu ai fost eu. Mi-a plăcut să fiu o parte din tine dar acum plec, am de dat amintiri și altor oameni.
M-am apropiat de ea și am strâns-o în brațe, i-am mai simțit încă o dată părul moale și am lăsat-o să se risipească în îmbrățișarea aia.
A plecat...
Da, dar a plecat fericita. Știa că mereu îmi voi aminti de ea și că voi zâmbi.

Simt cum copilul ăsta ori moare ori se transformă într-o chestie ciudată cu prea multe idei fixe și care gândește prea mult înainte să facă ceva. Huh! Nu e genul meu! Te vreau înapoi, copilule! Mă vreau înapoi...
Jalnic...