Ten days


Eu.Tu.Nicaieri.

Nicaieri, 27 dec.
Dragul meu Eu,

A trecut mult timp... prea mult pentru a-mi aminti de tine asa cu erai. Dar tu iti amintesti? Abia implinisei 21.
Visam... visam impreuna sa plecam departe... sa uitam de lume... sa nu ne intoarcem nicioadata la ei.
Mai tii minte? Dar de drumul ala de munte sau de pajiste, mai stii? Visai sa-ti construiesti o casa mica si sa traiesti acolo pentru tot restul vietii.
De ce niciodata nu ti-a fost frica de furtuni? Erai independent. Dar de fapt erai doar un om.
Intre timp am realizat ce inseamna dragostea.
Mi-am dat seama ca un om nu se iubeste cu adevarat decat pe sine.
De ce iubesti?
Pentru ca trupului tau ii place asta.
De ce sa te sinucizi?
Pentru ca vrei sa-ti eliberezi sufletul.
De ce ...?
Pentru mine.
Vezi? Tot ce faci e doar pentru tine.
Pacatul originar? Poate...
Dar tu?
Tu ai fost pacatul meu, întrebarea si enigma.
Si vreau sa ramanem asa mereu... Cu intrebari si sentimente nespuse.
De ce? Pentru ca eu am fost tu si tu ai fost eu si pentru ca port in mine vocea si gandurile tale.
Poate e prea mult...

Mine

Pentru o parte din mine

...și pământul tânjește după pașii tăi, la fel ca și aerul după vocea ta. Mai rămâi aici...
Promit! Nu, îți jur că de data asta o să te merit îndeajuns încât n-o să mai pleci niciodată. Te rog, o zi doar...
-Ai 16 ani și mai mult de jumătate din viață ți-ai petrecut-o visând, îmi răspunse ea acida.
-E normal, tu ai fost lângă mine mereu. Cum aș fi putut să nu visez?
-Visai la ce nu trebuia.Visai să fi mare, să controlezi pe cineva. Atunci nu eram lângă tine, mă alungai fără sa-ți dai seama și uite în ce stare m-ai adus. Tu m-ai omorât, copilo!
Ultimele ei cuvinte au rămas suspendate în aer iar apoi mi-au pătruns în suflet ca un pumnal.
Stătea întinsă pe patul meu vechi, unde toata viața înainte să adorm îmi șoptise cuvinte dulci iar eu încercam cu disperare să mă agăț de fiecare privire a ei, să-i răpesc măcar o sclipire de speranță din ochii ei adânci.
Erau însă prea negri, prea neputincioși iar indiferența lor mă durea.
Eram în genunchi lângă pat cu fața afundată în așternuturile albe, oftând din când în când. O mână rece m-a atins și am tresărit când am văzut-o stând în fața mea cu un zâmbet larg.
-Te-ai hotărât să mai rămâi? i-am șoptit cu glasul plin de speranță.
-Nu, îmi răspunse ridicându-se și dansând prin cameră mai fericită decât o văzusem vreodată.
-Parca ai 5 ani, am început și eu sa-i zâmbesc, molipsită de atitudinea ei schimbătoare.
-Închide ochii și amintește-ți cum era atunci.
Am făcut asta. I-am închis și am stat așa o perioadă pana un "E de ajuns!" venit de nicăieri, m-a trezit din vis.
I-am deschis încet, entuziasmată, simțind cum emoția crește, curgându-mi prin fiecare parte a corpului.
Exact cum mă așteptam, era ea, aceeași de acum mulți ani, părul răvășit, tenişii prăfuiți de la atâta joacă și zâmbetul ăla...
-Parcă ești eu...
-Prostuțo, tot timpul am fost tu. Şi tu ai fost eu. Mi-a plăcut să fiu o parte din tine dar acum plec, am de dat amintiri și altor oameni.
M-am apropiat de ea și am strâns-o în brațe, i-am mai simțit încă o dată părul moale și am lăsat-o să se risipească în îmbrățișarea aia.
A plecat...
Da, dar a plecat fericita. Știa că mereu îmi voi aminti de ea și că voi zâmbi.

Simt cum copilul ăsta ori moare ori se transformă într-o chestie ciudată cu prea multe idei fixe și care gândește prea mult înainte să facă ceva. Huh! Nu e genul meu! Te vreau înapoi, copilule! Mă vreau înapoi...
Jalnic...

Strainul.


Era deja 23:05 și parcul ala murea încet. Era trist, era verde și ud. Era părăsit. Plouase mult ieri...
Era atât de mare...Şi noi suntem mari, am crescut... A mai trecut un an...
Dar n-am venit sa-ți povestesc despre parc și nici despre noi, a fost ceva acolo... Am văzut ceva care a rămas viu în mine din noaptea aia.
Știi băncile alea? Da, alea care asculta mereu poveștile străinilor...
L-am văzut de la depărtare în timp ce mă apropiam de el. Străinul.Om al străzii. Îi distingeam din ce în ce mai bine hainele și ghetele, atât de ponosite și rupte, parul răvășit și expresia prea demna pentru un bătrân atât de singuratic.
Lumina prea slaba a felinarului îl făcea sa stea concentrat asupra unui obiect. Citea.
CITEA...
Trecând pe lângă el și-a ridicat ochii de pe carte și mi-a zâmbit trist.
Ochii lui... Atât de bătrân. Sincer. Părăsit. Ochii lui erau fericiți... am văzut asta. Sunt sigură.
Ochii lui mi-au spus o poveste de viață într-o clipă. Toata ființa lui urla de suferință umana și fericire divină. Dezolant...
Am zâmbit și eu...
Mă ucidea imaginea aia, am vrut sa-mi întorc capul, sa-mi reiau drumul dar privirea mi-a căzut peste literele mari incrustate adânc în coperta carții.
"Dostoievski".
Acea ființa a dărâmat orice zid pe care mi-l creasem, orice principiu. El era OM.
Mi-am plecat capul și am plecat...


Un străin de pe o banca trista și-a scris cu priviri povestea în mine...